Mai întâi, să explic ce-i cu petele albe, pentru acei cititori – dacă există – care nu au înţeles la ce mă refer. Faţă de ceilalţi îmi cer scuze.
Pe hărţile vechi, din vremurile când nu fusese explorată toată suprafaţa uscatului, zonele necunoscute se reprezentau prin pete albe.
Şi acum, la subiect: la noi se face mare caz în legătură cu perioada mai puţin cunoscută de după retragerea aureliană, până la primele atestări documentare ale românilor la nordul Dunării, perioadă care a dat naştere la două teorii contrare – teoria continuităţii şi teoria roesleriană.
În schimb, cel puţin dezbaterea publică, dacă nu cumva şi istoriografia oficială (cu care nu prea mai sunt la curent, pentru că a trecut prea mult de când nu am mai studiat organizat istoria), ignoră cu desăvârşire unele aspecte ale istoriei noastre mult mai recente.
Să fie istoria României în secolul al XIX -lea sau sec. XX o atât de mare necunoscută, o veritabilă pată albă, ca istoria românilor în primul mileniu?
Bineînţeles că nu. Suntem doar un caz de amnezie colectivă, sau de memorie selectivă.
De exemplu, în timp ce se consumă atâtea patimi în legătură cu teoria roesleriană, respectiv “drepturile istorice” ale unora sau altora asupra Transilvaniei (de parcă ar conta ce s-a întâmplat acum 1000 de ani!), problema Dobrogei este ignorată complet.
Se discută pătimaş în legătură cu soarta minorităţii maghiare, care există, nu a fost deznaţionalizată – dacă s-a încercat, încercarea evident a eşuat. Maghiarilor li se restituie proprietăţile naţionalizate, ca şi românilor.
Dar unde sunt turcii sau bulgarii din Dobrogea?
Iată cum se prezintă situaţia: la începutul războiului ruso-româno-turc din 1877-1878, majoritatea populaţiei dobrogene era formată din turci şi tătari.
De asemenea, existau grupuri importante de bulgari şi lipoveni.
Chiar în partea de nord a Dobrogei – actualmente românească – românii reprezentau doar 31% din populaţie în 1880, după război. În 1992, 90% din poulaţie era românească!
Sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/Dobrudja
La fel, raialele turceşti de pe malul stâng al Dunării aveau populaţie turcească şi grecească înainte de 1829, anul predării către Ţara Românească. Cum au ajuns acum româneşti?
Se vorbeşte în România de “sacralitatea” proprietăţii, se face restituirea proprietăţilor confiscate de comunişti după 1945, se lansează vorbe mari legate de reconstituirea structurii proprietăţii. Dar de ce se restituie numai cele confiscate de comunişti? Ce, numai proprietatea naţionalizată de comunişti era sacră, cea confiscată de alţii, nu?
Sau amnezia noastră deliberată ne face să ignorăm faptul că dreptul de proprietate nu a fost niciodată respectat în România? Proprietatea nu a fost niciodată sacră sau garantată la noi, structura proprietăţii din 1945 nu era în totalitate produsul muncii, inteligenţei proprietarilor sau a strămoşilor acestora, cum suntem făcuţi să credem.
În mare măsură, structura proprietăţii din 1945 era rezultatul unui şir de samavolnicii, printre care multe “expropieri pentru cauză de utilitate publică”, majoritatea în cadrul unor reforme agrare.
Utilitatea publică a constat în faptul că Statul Român a considerat, în 1864, 1917 sau 1921, că o clasă socială deţine proprietăţi prea mari şi alta – prea mici. La dracu’ cu garantarea proprietăţii! Dacă aveai o proprietate de 1000 ha de teren în 1921, erai obligat să vinzi 715 ha – în condiţiile unui preţ stabilit de o comisie de stat. Promit să revin cu mai multe amănunte într-un articol despre reforma agrară din 1921.
Unde sunt acum proprietăţile populaţiei turceşti din Dobrogea sau din raiale (evacuată, se pare, în majoritatea ei, în Imperiul Otoman, după ce teritoriile respective au fost pierdute de turci)? Unde sunt latifundiile care au fost împărţite forţat ţărănimii, în cadrul reformelor agrare?
După cum am arătat mai sus, suferim de amnezie, sau, unde ne mai aducem aminte – cum e cazul reformelor agrare – tragem concluziile care ne convin şi nu spunem lucrurilor pe nume: comuniştii nu au făcut prima naţionalizare din România, ci ultima dintr-un şir lung.
Iar ca amploare, s-ar putea să fi fost cea mai mare doar luând în calcul şi cooperativizarea forţată. Dacă nu echivalăm cooperativizarea cu o naţionalizare, nu sunt convins că valoarea activelor naţionalizate de comunişti este mai mare decât cea a terenurilor expropriate în cadrul reformei agrare din 1921.
Etichete dobrogea, expropriere, garantarea proprietăţii, istorie, minciuni, minciună, mistificare, naţionalizare, populaţie, proprietate, raia, raiale, reforme, reforme agrare, reformă, reformă agrară, structura proprietăţii, structuri, structură, turci, tătari
